nu mai cred

nu mai cred şi devine atât de rece totul încât nici floarea din colţul biroului nu-mi mai aruncă coate să privesc spre o frumuseţe ce-o avea până să se ofilească căci s-ar fi luptat ea mai mult dar cât să vrei să lupţi când în jurul ei s-au auzit numai urlete şi zgârieturi pe calciul de pe pereţi scrijelit de unghii care erau fine odată şi mândre de culori proaspete în fiecare zi ca să ajungă acum să-mi omoare florile culese cine ştie când şi cine ştie unde n-am cum să-mi amintesc când m-am pierdut pe drum şi prezenţa de acum nu e acum poate e mâine sau poate că a fost când stăteam cu nasul lipit de florile îngheţate de pe geam cu miros de frig acum vreo zece ani şi puţin asteptând pe cineva care nu va veni niciodată şi creştem şi încă aşteptăm pe cineva în fiecare şi-n fiecare zi de miercuri sau vineri şi-n fiecare an de 2000 sau dupa şi ştim că ne minţim dar aşa de mult ne place încât nu putem să acceptăm să ne rănim în minciuni şi nici să nu credem în ce nu există  şi poate că există şi-un Dumnezeu după ăsta şi il credem sau nu sau îl acceptăm de multe ori cu prea mult egoism ca să trecem mai uşor pe aici că doar e uşor să ne minţim că noi credem desigur în ceva ce nu ştim dar credem în linişte şi ne şi felicităm pentru ipocrizia în care facem uneori asta că doar am simţit de atâtea ori iubirea în noi şi atunci ştim că există dar ştim şi că uităm s-o simţim şi atunci minţim că noi credem căci nu există nici azi nici ieri nici altădată când alegem să cautăm fericire în ceva ce nu ştim cum există fiindcă suntem noi şi ne place să ne judecăm şi muşcăm cu violenţe din iaduri şi-n minciuni ne place să ne agăţăm de speranţe false să ne complexăm în imagini inutile ale minţii să visăm la flori încă de primăvară când defapt o privesc acum şi ştiu ca n-o să mai învie că doar e moartă dar îmi place să sper şi să mă întreb totuşi de ce cred în ceva ce nu există acum căci nu va mai exista atunci şi dacă există în altă parte mie nu-mi foloseşte la nimic şi iar ajung să nu mă mai vreau neexistând şi strâng şi din dinţi dar ce rost mai are că deja pereţii stau tâmpi pe langă mine privindu-mă şi întrebandu-mă de ce contează aşa mult să mai cred în ceva când mă am pe mine şi aş putea să mă caut dar nu asta vreau şi le spun că mă declar jos într-un război ce nu are sfârşit căci ne place să ne călcăm singuri în prăpăstii ne place al naibii de mult să ne mâncăm sentimentele şi să frângem încrederi şi le luam şi celorlalţi cea mai frumoasă parte a lor de alb cu care ne hrănim frica de a crede de a iubi de a zâmbi de a face pe alţii fericiţi fiindcă ei cred în ce înseamnă totul şi ei sunt deschişi şi nu găsesc dezamăgirea în ceilalţi pentru că se au pe ei în ne-aşteptări de pene neatinse şi nu cerşesc schimbări de ceilalţi care nu există decât în picturi neînţelese nici de artişti pentru că nu au nevoie de-o schimbare pentru că ei ştiu că mereu cred în ce există dincolo de ce nu există şi aşa îmi amintesc ca eu iubesc prea puţin uneori ca să vreau să mă traiesc prin alţii şi că altadată credeam în iubire căci îmi ardea în inimi de soldaţi luptători care ştiau să învie flori şi vieţi în ei însuşi şi se declarau puternici zi de zi închizând ochii şi murind şi se trezeau în parfumuri de zambile şi iarnă şi nu aruncam nici eu fărmituri peste suflete ca să pot respira în ce nu-s şi nu-mi tranformam frânturile în orechestre de bătrâni bolnavi doar le lipeam cu grijă şi le întregeam fiindcă şi eu credeam şi el credea şi mulţi dintre noi credeam pana n-am ştiut să mai iubim fiindcă ceilalţi care nu-s ne-au cusut cu aţe negre strălucind a piele marginile frânturilor pe care noi le asamblasem cu multă dragoste în perfecţiune şi noi i-am lăsat indiferenţi să ne câştige crezând că-i doar un joc şi acum ne declarăm învinşi mereu într-un timp strâmb învartindu-ne în cercuri pătrate şi până o să cred iar mă întreb câţi Dumnezei o să-mi mai apară-n mine şi câţi Isuşi din noi vom mai sacrifica pentru ceilalţi cât existăm până n-o sa mai existăm iar fiindcă n-o să mai credem