Simt ca-mi este prea putin timpul aici ca sa fiu nebuna. Noi, oamenii, suntem nebuni aproape mereu. Macar o data in viata am fost, si cu siguranta nu eram acolo cand s-a intamplat asta. Nu e o forma de nebunie sa nu constientizam prezentul, actiuni, ganduri, vorbe, stari ? Sa traim in planuri si intr-un viitor care nu stim daca va fi? O forma inselatoare de pus pauza vietii.
Totusi am uitat sa ma privesc si sa ma simt. Ma uit la sufletul meu ca la un boschetar batran si murdar care ma cerseste insistent, cere atentie, iar eu fug de el nestiind, aproape fiindu-mi mila. Ma port greoi in nopti albe cand ma alerg sa ma gasesc si ma inconjor de priviri false de toate culorile ca sa ma mai uit pentru cateva clipe, ma leg in trecuturi cu nu stiu care oameni care au fost acolo candva si care sunt si acum, sau care au plecat si au uitat sa mai vina, sau care s-au intors dar nu m-au mai gasit. Merg pe strazi inghitindu-mi in sec visele, iar vantul imi curata pasii de parca n-am fost niciodata acolo. Pot sa privesc peste umar cu suparare si sa-l invinovatesc, sa regret ca l-am invinovatit ca m-a omorat dintr-o suflare ca si cum n-am existat niciodata, dar nu-l pot ierta. N-am invatat sa iert.
Vise! Oricine, oriunde vorbeste despre ele, dar nu oriunde, oricine le-a putut cunoaste. Mi-e dor de copilarie dintr-un singur motiv. Atunci visam! Cu nasul lipit de geamul rece asteptand pe cineva care urma sa ma dezamageasca, cu picioarele goale pe asfaltul fierbinte apasam pietrele sub piele cu o maxima convingere ca voi prinde fericirea, alergand dupa ea simteam eliberarea asaltandu-mi fiecare por aproape deschis prin care respiram cat de mult reuseam, imbracand papusi si visand la rochii de printesa si la al meu Fat-Frumos, imi stabilisem si cunosteam drumul.
Uit sa fiu. Uit sa mi se taie respiratia cand sunt iubita de aproape sau de la departare, pentru ca nu stiu sa iubesc , ma invatasei Tu candva dar a trecut vremea care ne permitea sa fim doi. Am uitat sa te sarut stramb cu varful limbii. Am uitat sa le gasesc rostul ochilor tai si esenta verdelui din ei. Privesc rar in sus. Ma lipsesc de mine si de ce insemn, chiar daca am cunoscut asta. Ma lipsesc de suflet si de cer si de inceputul de primavara m-as lipsi daca as putea-o evita, ca si cum vrei sa ocolesti un anume loc si faci dreapta spre alta strada pana acasa. Asa as ocoli primavara, as lua-o pe un drum al unui anotimp nou unde m-as gasi. Asta ar insemna sa ma caut, si nu-mi garanteaza nimeni un final fericit. Ma lipsesc de pianul de fundal pe care as putea fredona.
Imi este prea scurt si totusi gasesc timp, prea mult, sa fiu nebuna.
Daca as fi fost doar eu, m-as fi consolat cu gandul ca nu stiu prea multe si ca pot sa traiesc in nepasare si indiferenta, de parca n-am o cruce rece-n maini, pe care trebuie s-o manevrez cu grija sa nu cumva sa-i ciobesc vreun colt. Dar esti si tu, si tu, si tu!
Cine este vinovat? Sunt singura suma de decizii raspunzatoare pentru calatoria mea.
