Monolog in vis

Fiindcă sunt în inexistenţa mea ciudată, nu mai caut adevăruri ce nu sunt.

Mă experimentez mental prin vise şi-mi manifest dorinţe din trecut.

Sunt o adunatură de decizii moarte, aproape stricate care miros urât.

Îmi amintesc că mă lăsai să merg în drumuri ce nu aveau sfârsit pe-a lor cărări.

Şi uite aşa cutreieram prin alţii şi mă jucam prin mine şi prin noi.

Când deschizi ochii şi iluzia dispare, te împarţi pe tine în aceste lumi

Îţi pier puteri ce le credeai neînvinse,

Şi adevărurile sunt sigure acum.

Când mi-ai plecat- mi-a dispărut simţul.

În arderi de vină şi ne-spus pieream.

Mă dizolvam în vise şi nu ştiam fantezii lăsate în van.

Când îţi dădeam furtună şi-ţi eram demon în nopţi,

Îmi dădeai adevar şi-mi erai conştiinţă chinuită.

Şi-n adevăr îmi regăseam matrici uitate. Şi-mi refăceam suflul.

Şi-n iubire eram în strângeri de braţe din nou.

Îmi înviau plete în soare şi-n gene mohorâte, uneori şi-n ploaie,

Şi pielea se înroşea de noi în doi şi-n viaţă.

Şi-mi încleştai dinţii în jurul unui vis. 

Şi îmi mângâiai cu pene de Pheonix totul.

Căci în tot îţi plăcea să-mi trăieşti. Şi era complicat şi simplu să visezi.

Şi-mi dădeai şi mie. Şi curaj să pot să sper şi să zâmbesc în ce gândesc.

Căci până să-mi plece îngerul, nu eram o parte din negru, eram o parte din om

Şi oamenii care uită cum poţi să stărui în ceaţa de color, se pierd.

Ce-a mai rămas din îngerii plecaţi, sunt fărmituri de aripi băgate-n clor şi tăvălite-n mucegaiul unei lumi prea pline. Din mine.

Şi sunt simpli şi frumoşi aşa cum sunt.

Şi-mi dau laşitate-n iluzii dar mă mai lasă-n vise.

Căci ei mă învaţă, şi eu îi descopăr.

Şi te lasă să crezi că poţi să îndeplineşti libertăţi de iluzii inocente.

Dacă nu mai visezi, ai pierdut totul!

Când îngerii pleacă- dispar visele

Când dispar visele- dispare iluzia

Când dispare iluzia- dispare viaţa

Când dispare viaţa- apare moartea

Când apare moartea- apare eternitatea

Când apare eternitatea- apare adevărul

Când apare adevărul- apare iubirea

Când apare iubirea- apare viaţa

Când apare viaţa- reînvie visele

Când reînvie visele- îngerii se-ntorc.

Dar când?

Îmi eşti în iarnă

Voi fi puternică şi-am să-ţi arăt cum se naşte iubirea din lumină şi se îngenunchează suflete-n rutina asta din pulbere de zăpadă fină ca acum când doar suntem şi doar ne vrem şi doar ne lipim pielea de frig şi o suflăm cu miros de ţigară ca să se încălzească şi ne mângâiem lacrimile cu atingeri apăsate de degete ce miros a Crăciun şi mă înveţi cum se sărută pe dos cum se iubeşte cu prajitura în cuptor şi cozonacul la dospit inimi şi-mi asculţi marea-n scoici de lumină şi mi se încruntă fruntea ca să pleci cu vara dacă vrei dar rămâi că-ţi place şi ţie-n iarnă şi-n ninsoarea care ba nu-i. Ne recunoaştem în fiecare tinereţe de-a noastră cu ce-i acum dincolo de ferestra pe care-o şterg cu vârful nasului încetând să mai fiu dezamăgită că oricine-cineva nu vine. Şi-ţi sunt viaţă în etaje înalte prin gesturi de reluare pe obraz şi-n feluri în care mă înveţi să râd din naivitatea pe care o aveam şi n-o găseam şi să-ţi ador bunătatea şi să-mi adori frumuseţea din ochi care-mi privesc cu indiferenţă timpul. Şi-mi eşti povestitor în frigul din caldură şi mă reiei mereu de la început până la sfârşit şi fiecare por îţi e cuvânt şi le aranjezi în pagini de mine şi se transformă-n noi. Prin genele mele care-ţi urlă cu tăcere cât de dor le-a fost să fie un răsărit în iarna cuiva.

Îmi eşti în iarna asta şi mă miroşi a turtă dulce.

Când ne-a cunoscut Marea

Când ne-a cunoscut Marea- adia vântul în ochii tăi şi-n braţele mele, şi ne înviau priviri ce se aflau în comă de timp printre alte clepsidre prefăcute în nisip fără vină.

Când ne-a cunoscut Marea- era într-o zi dintr-un an netrăit încă cu tine , parcă o duminică ce se vroia trăită de când mi te-ai închis în camere de zi. Şi era noapte.
Când ne-a cunoscut Marea- era frig de iarnă târzie încălzită de noi.

Când ne-a cunoscut Marea- ne-a lăsat în albastru şi-n alb de sfere să ne continuăm paşii pe un drum deja pictat de artişti puţin nebuni, care nu mai eram nici eu, nici tu, nici imaginaţie călătoare.

Când ne-a cunoscut Marea- părul meu era ciufulit de aglomeraţie şi alergat de pulbere de pe şosele şi de grabă de strâns în mâini o inimă.

Când ne-a cunoscut Marea- Soarele n-a mai răsărit, n-a mai apus, se prefăcea că doarme ca să nu ne acopere lumina cu lumina lui.

Când ne-a cunoscut Marea- m-a cutremurat organizarea ei în sunete line de vioară şi-n curgeri parcă de degete pe coapse printre stânci.

Când ne-a cunoscut Marea- tu-mi adusesei o pereche de aripi şi ea mi le asambla în spaţiile rămase libere pe sub haine.

Când ne-a cunoscut Marea- îmi şoptea că mă doare mereu când ne iubim prea mult, mereu când ne iubim prea puţin.

Când ne-a cunoscut Marea- a devenit prietena noastră în jocul de-a “te iubesc” şi mi-a îngăduit să-ţi spun asta în aceiaşi timpi cu şoaptele tale fără cuvinte.

Când ne-a cunoscut Marea- mi-a dat bilet să mă întorc şi să-mi fie intrarea gratis măcar pe stâncile ude de unde priveam lumea pe invers cu tine şi mă încurcam de pene şi fărmituri de la cei ce-au fost.

Când ne-a cunoscut Marea- noi doar învăţam cum sa “fim” . Simplu. Doar eram. Şi noi. Şi Marea.

nu mai cred

nu mai cred şi devine atât de rece totul încât nici floarea din colţul biroului nu-mi mai aruncă coate să privesc spre o frumuseţe ce-o avea până să se ofilească căci s-ar fi luptat ea mai mult dar cât să vrei să lupţi când în jurul ei s-au auzit numai urlete şi zgârieturi pe calciul de pe pereţi scrijelit de unghii care erau fine odată şi mândre de culori proaspete în fiecare zi ca să ajungă acum să-mi omoare florile culese cine ştie când şi cine ştie unde n-am cum să-mi amintesc când m-am pierdut pe drum şi prezenţa de acum nu e acum poate e mâine sau poate că a fost când stăteam cu nasul lipit de florile îngheţate de pe geam cu miros de frig acum vreo zece ani şi puţin asteptând pe cineva care nu va veni niciodată şi creştem şi încă aşteptăm pe cineva în fiecare şi-n fiecare zi de miercuri sau vineri şi-n fiecare an de 2000 sau dupa şi ştim că ne minţim dar aşa de mult ne place încât nu putem să acceptăm să ne rănim în minciuni şi nici să nu credem în ce nu există  şi poate că există şi-un Dumnezeu după ăsta şi il credem sau nu sau îl acceptăm de multe ori cu prea mult egoism ca să trecem mai uşor pe aici că doar e uşor să ne minţim că noi credem desigur în ceva ce nu ştim dar credem în linişte şi ne şi felicităm pentru ipocrizia în care facem uneori asta că doar am simţit de atâtea ori iubirea în noi şi atunci ştim că există dar ştim şi că uităm s-o simţim şi atunci minţim că noi credem căci nu există nici azi nici ieri nici altădată când alegem să cautăm fericire în ceva ce nu ştim cum există fiindcă suntem noi şi ne place să ne judecăm şi muşcăm cu violenţe din iaduri şi-n minciuni ne place să ne agăţăm de speranţe false să ne complexăm în imagini inutile ale minţii să visăm la flori încă de primăvară când defapt o privesc acum şi ştiu ca n-o să mai învie că doar e moartă dar îmi place să sper şi să mă întreb totuşi de ce cred în ceva ce nu există acum căci nu va mai exista atunci şi dacă există în altă parte mie nu-mi foloseşte la nimic şi iar ajung să nu mă mai vreau neexistând şi strâng şi din dinţi dar ce rost mai are că deja pereţii stau tâmpi pe langă mine privindu-mă şi întrebandu-mă de ce contează aşa mult să mai cred în ceva când mă am pe mine şi aş putea să mă caut dar nu asta vreau şi le spun că mă declar jos într-un război ce nu are sfârşit căci ne place să ne călcăm singuri în prăpăstii ne place al naibii de mult să ne mâncăm sentimentele şi să frângem încrederi şi le luam şi celorlalţi cea mai frumoasă parte a lor de alb cu care ne hrănim frica de a crede de a iubi de a zâmbi de a face pe alţii fericiţi fiindcă ei cred în ce înseamnă totul şi ei sunt deschişi şi nu găsesc dezamăgirea în ceilalţi pentru că se au pe ei în ne-aşteptări de pene neatinse şi nu cerşesc schimbări de ceilalţi care nu există decât în picturi neînţelese nici de artişti pentru că nu au nevoie de-o schimbare pentru că ei ştiu că mereu cred în ce există dincolo de ce nu există şi aşa îmi amintesc ca eu iubesc prea puţin uneori ca să vreau să mă traiesc prin alţii şi că altadată credeam în iubire căci îmi ardea în inimi de soldaţi luptători care ştiau să învie flori şi vieţi în ei însuşi şi se declarau puternici zi de zi închizând ochii şi murind şi se trezeau în parfumuri de zambile şi iarnă şi nu aruncam nici eu fărmituri peste suflete ca să pot respira în ce nu-s şi nu-mi tranformam frânturile în orechestre de bătrâni bolnavi doar le lipeam cu grijă şi le întregeam fiindcă şi eu credeam şi el credea şi mulţi dintre noi credeam pana n-am ştiut să mai iubim fiindcă ceilalţi care nu-s ne-au cusut cu aţe negre strălucind a piele marginile frânturilor pe care noi le asamblasem cu multă dragoste în perfecţiune şi noi i-am lăsat indiferenţi să ne câştige crezând că-i doar un joc şi acum ne declarăm învinşi mereu într-un timp strâmb învartindu-ne în cercuri pătrate şi până o să cred iar mă întreb câţi Dumnezei o să-mi mai apară-n mine şi câţi Isuşi din noi vom mai sacrifica pentru ceilalţi cât existăm până n-o sa mai existăm iar fiindcă n-o să mai credem

Fără aripi

A trecut o vreme de când noi

alergam veseli, visând in doi

Şi mă pierdeam în fin de aşternuturi albe

şi ne formam un drum plin de ghirlande .

În aşteptate dimineţi maro

mă alintai cu tine şi cafea,

Şi-n soare ne pierdeam cu paşi desculţi

părând învingători pe căi de ceară.

Mă picurai şi-n nopţi de lacrimi când plecai

şi mă durea să mă fumeze o ţigară

Fără tine în drum de împotmolire cânt

şi simt acum.. aproape te-am pierdut.

Când viaţa te-a speriat în amintire

te-am luat de mână să reuşeşti să uiţi

Dar n-ai simţit atingeri de speranţă fine

Prin umbra noastră modelată-n lut.

De mână cu speranţe încă alerg

fară să ştiu mă mai înec în gânduri.

Şi nu mă tem să simt dureri în piept,

dacă pentru tine e fericit Pământul.

Străină sunt în mine când mă schimbi

de caracter şi tine şi ce simt,

Furtuni brutale şi cumplite-n ţipete ascult

Venind din ce a însemnat “demult”. 

De azi o sa îi cer un suflet nou,

Pe care nu îl voi desface aşa usor.

Cât te-am rugat să-mi dai aripi cadou !

În mine, în doi

Şi sunteţi părţi din mine şi acum mereu ,

Atunci când mă împart în doi şi nu sunt eu

Şi mă suciti ca să vă împreunaţi

În imposibilităţi de nonculori vampirizaţi.

Şi-n zile când vă întoarceţi iar spre mine

În situaţii când nu ştiu ce să aleg…

Pe tine care-mi dai putere să fiu fermă-n inimi,

Şi-n gânduri şi să reuşesc mereu să iert?

Sau tu .. cel care-mi cunoaşte viaţa

Şi microenergiile din ea în noi,

Când mă priveşti din nou cu mari nevoi

Aş vrea să ştiu ce vreau cand ma indoi.

Înconjuraţi-mă în trei de amintiri şi fum

Sau tăiaţi-mi legături ce sunt prin fire ,

Neexistente pentru tine ca şi mine

Sau pentru tine poate încă sunt.

În simţiri de tot ce am fost odată,

Te chem din nou către ce-nsemn acum,

Şi cu reproşuri printre şoapte surde

Mă aud din nou analizând ce spun.

Dacă mă laşi iar să privesc în urmă,

Mă pierd şi eu în amintiri de noi,

Şi-n suflet de decizii pline, moarte 

Încă mi se face-o nevindecată noapte.

Dacă mi-ar sta în putinţă, negreşit

Aş încerca să vă aduc spre mine înmiit,

Să vă strâng mâinile-n palme fine

Spre completări de suflete depline. 

Rege bun în castele pline de flori şi pace,

Sau negru împrejurat în mine de nevoi?

În centre pline de pustiu şi ceaţă

Poate cumva vă pierd pe amândoi.

Asemănare

Mi-ai zâmbit ca înainte.
Ţi-ai permis din nou să-ţi deschizi camera mea şi să-ţi construieşti o uşă cu ochi rotunzi strălucind a verde. Ai bătut multe cuie în inimă ca s-o prinzi acolo să fii sigur ca n-o să se lovească de timp.
Aproape că semănăm din nou când ne privim tâmp din alte colţuri de cameră, din alte situaţii şi vieţi. Nici măcar nu ne mai recunoaştem în asemănări. Cândva semănam şi cu acei copaci înalţi şi mândri cu ramuri atârnate de cireşe roşii.
Azi suntem aproape cu frunţile bătute de-un soare forţat. De un soare pe care l-am tras de urechi ca să ţipe de caldură pentru noi. Un soare de iarnă din camere de inimi care n-au mai fost încălzite demult. N-ai mai locuit acolo. I-am colorat şi pomeţii mari şi mai rosii decât cireşele noastre, pentru că ai venit. Şi dacă te încui, o să las proprietarul să-ţi fure cheia.
M-ai căzut în ogoare de lumină pline prin plimbările tale de "n-am uitat" .
Şi te privesc şi-mi uit cuvintele până-n gât ca să le las să fie prin lacrimi. Şi asta doar pentru că semănăm încă în emoţii şi atingeri de mâini, şi-n stări, şi-n lumi.
Şi mi-ai supt aproape jumătate din durere când ai şoptit spre copilul din mine <noapte bună>.
Nu vreau să-l reînvii.
Mai bine spune-mi o poveste despre ce-am fost când soarele era de vară şi noi nu eram de porţelan.
Şi mă cărai şi pe mine în bagajele tale când plecai.

Revenire

pe aripi de ceramica sparta
te scriu mereu cand te intorci
si cat de gol e fara tine
in interioruri te sufoci

si-n tot ce-nsemn.

ti-am dat si-un suflet plin de alb
si-n negru ma imbrac acum
vesminte de viu din tine pleaca
pe a lor drum 

si inseamna moarte.

o revenire vindecata
de cand te inchizi in camere de noapte
si ma asurzesti cu gemete si soapte
in minti murdare
fara vindecare.

fum in zari- in abisul din noi.

nu te ascunde din nou acolo
bolnava inima de piatra
tu nu mai simti si iei decizii moarte
in pulbere de praf si de zapada

si doare.

ma doare si-asteptarea fara tine
si-n renuntare acum prefer sa zac
parti din mine sunt acum la tine
si-n dansuri de nimicuri se impart.

nedreapta revenire ai lasat.

Luptă

Nu sunt eu asta. Eu nu sunt eu cum nici vântul nu e vânt, nici furtuna nu-i furtună nici existenţa nu există în existenţa ei. Eu n-am păr atât de aspru, şi nici sprâncene. Nici fiori deasupra pielii căzute peste alţii vii. Eu n-am oglinzi către suflet, decât câteodată când tu insişti să mă cunoşti prin căpruiul lor. N-ai găsit până acum altă cale? Eu sunt şi astăzi încă două, înăuntrul meu- adânc, în lumină şi orgolii, întuneric şi iubire, ură şi gelozie, surse şi alte milioane de stări. Deci câte sunt eu acum? Mă atac în ele – mă sinucid în sentimente ca să nu ajung la miliarde de mine. Tragic ar fi şi pentru tine să fie mai multe decât sunt eu - aşa cum sunt.

Şi nu pot să fac nimic mai bun cu mine, decât să fiu – credeai că-i simplu să-ţi ţii coatele drepte într-un centru de suflete?

E grea acceptarea când ne place atât de mult să ne minţim. Ne iubim în minciuni până murim.

Nemulţumire - îţi zic din nou , Ce-o fi – o fi

Că poate mai e un Dumnezeu

După asta.

Creion

Imi desenezi formele – aproape linii drepte

Imi mangai onduleurile – aproape perfect

Imi sugi durerea- aproape-n lumina

Imi decolorezi mainile – aproape ma atingi cu alb

Si-mi pictezi gandurile acum – aproape in neliniste

Aproape colorat.

Aproape ca un creion moale , cerat .

Cealaltă

Mă întristează.
Nu mă lasă să intru-n camere albe de zi
Mă duce aiurea - e simplu.

Mă zâmbeşte.
Dar nu lasă Soarele să vină
Şi nici nu mă cheamă pe mine
Să poată zbura - e uşor.

Mă supară - mă transformă
Mă iartă - îmi poartă măştile
O iert - o salvez
O chem înapoi - întreagă.

Mă întristează de-atunci
De când era nenăscută
Şi nu te năştea - fericire

O iert - îmi cere s-o dezleg
O s-o şi iubesc - poate

Printre norii de aici, de jos, nu rezistăm mult împreună.

Noi

Azi mi-am tiparit libertatea pe aripi
Pe doua aripi
Iubirea si Tu.
Am ridicat-o pe prima plina de speranta
Dar a cazut inapoi in adiere
Ca si cum nici ea nu vroia sa simta inaltimile tale
Si adancul albastrului tau.

Inca-i ramasa-n liniste
Asteptand.
Poate se va inalta peste un Soare plin
Sau vor cadea fulgi pana jos si nu se va lovi
De ziduri.

Dar imi rascaie obrajii cu o furtuna puternica
Ma ineaca in valuri violente de maro,
Ma impinge in margini stancoase ,
Ma lasa sa cred in prapastiile adanci
Ale sufletului.

Arde-n flacarile din pene
Si se ridica-n forte noi din Ea
Si nu topeste zapezi inainte sa ne atinga.

Si se inalta pe jumatate pentru partea din tine care nu ma iubeste.
Completa.
Incompleta.

Aripa Tu ma ridica incet uneori
Cand imi raspunde la intrebari despre umbre
Din noi.

“ – De ce ma iubesti?
-pentru ca esti.
-De ce nu ma iubesti?
-pentru ca sunt doi. "
Eu sunt asa cum sunt
Si te iubesc pentru ca ma faci sa fiu asa cum sunt.
Lumina si intuneric. Adevar si minciuna.
Zambete si ura
Aripi si sperante ridicate cateodata.

Aripa Eu te protejeaza de intunericul din mine
Dar de acum vreau sa fim completi
Vei fi si-n umbra din noi.

De maine-mi tiparesc libertatea pe aripi
Pe trei aripi.
Iubirea, Tu si Noi.
Cu fantasme intunecate din fiinta,
N-o sa ne mai ploua pe pene.

Un om. O viata

Viata mea mi-a devenit atat de necunoscuta…
Mi-a alunecat inca de pe vremea cand purtam unghiile albe sidef si ma uitam spre ea cu priviri la fel, trecand poduri pana la cele mai ascunse si lenese inimi, pana la centrele din cele mai negre-albe pupile.
Inca de pe vremea aia, cand eu eram ea si tu erai eu te stia si pe tine doar ca nu te aflase inca si iti auzea gandurile dar nu stia ca nu-s ale ei si nici visele nu ii apartineau, si eu n-am vrut sa ii spun nimic. Acum imi spune ca am fost egoista, si la sfarsit fara de sfarsit n-o sa raman cu nimic. Si cu ce as fi ramas?
Imi scapa printe degetele desfacute si acum in vreme ce-mi port mandra unghiile portocalii, ca doar asa pot sa sper ca-mi pot strange pumnul si ca iti voi simti atingerea peste el ajutandu-ma sa-l completez.
Poate mai salvez ceva …
Macar vreo doua fire de nisip acum, doua altadata, iti fur si tie un fir de par metalizat , si poate-mi gasesc strada si eternitatea si cate-o lumina in fiecare culoare a ei.
Credeai ca-i simplu?
Un om si-o viata.

Respir cu inima

Respir cu inima urcand un munte rece,
Si ma inteapa aerul melodios,
Cand cu atingeri fine in ureche
Imi spune cat de dor de El i-a fost.

Caldura se trezeste-n veselie,
Cand deschizandu-se prin noi ea ne traieste,
Si-un gram nebun de bucurie se trezeste
In toti, prin simpla conjugare "sunt".

Acum e aici
prin toate formele hipnotizante,
De nori si ceruri si-alte lumi nescrise.
Zboara din crengi vestede frunze moarte
Inlocuindu-se cu pene-n zari ne-zise.

Ieri este o zi scoasa din Sfinte Raiuri
Din ceruri despre care noi nu stim,
Caci dincolo de ce vedem noi astazi,
Se afla-n scaunul ei argintiu
Ziua de maine.

In loc de suflet ?

Doar un moment daca ai privi adanc in pupile strambe ai simti ce simt. M-am vindecat de el si acum sunt bolnava de tine, spectator indepartat.
Te-am atins si te-am strans puternic de mana dreapta. Te-am vrut pe scena mea desprinsa dintr-o sala umeda si intunecata, care picura cu sunete sensibile. In aceiasi pasi de dans visam sa fim acolo. Si visam impreuna cu scantei in ochi de fara vina, descoperindu-ne goliciunea iubirii.
Locurile pe care le-am descuiat pentru tine, acum sunt disperat de iernatice in noua inchisoare. Azi, nu eu ti-am dat rolul tau. Ti-ai ales sa te desprinzi din simtiri de una , din strazi fara sculpturi in carne, finisate brutal de fin. Tu nu simti ca m-ai stins?
Cum sunt acum ? Ma vad la fel. Fara drepturi m-ai adus in lumea ta de afara. Picurata in esenta de negru, de toamna, de piscata… de sentimente confuze..dincolo de limitele durerii.
Si eu.. credeam inca in povesti , pentru ca doar cu tine spuneam povesti pe un fond muzical de pian tanar, ce pentru noi existau in neatins.
Acum e doar o privire singura cu scantei slab luminate in acelasi praf si in alt vant. Sper ca boala pura imi va curata drumul de vreme, de timp, de oameni si de tine. Sau m-ai strange in brate si m-ai frange!
Spune-mi ..
In loc de suflet, ce pun acum ?

Rosu aprins

M-ai lasat goala in linistea grea a noptii , te-ai intors si mi-ai pictat sufletul cu mainile tale, m-ai invelit in penele subtiri si moi , si ai plecat din nou ca sa imi poti colora tacerea.
M-ai prins de brau cu aripile, mi-ai soptit cu luna peste frunte si ochi si ai lasat-o sa-mi sclipeasca in priviri. Mi-ai desenat cerul cu grija , fiecare linie trasata intr-un mod perfect, cu fiecare deget. Parul meu ti-a mangait pieptul dezvelit si , parca .. ar fi vrut sa iti stearga urmele de alte fire, de alt parfum, de alte pene, de alta..viata. Acum , a mea se compune doar din tine. O bucatica de obraz si o privire . Mi-ai fost de ajuns ca sa cunosc tot universul.. Nu ma pierde din nou in lumea de afara, lasa-ma aici in aripi desprinse din cer, in tremurul deschis pana la cutremur .
Stiu ca te vei intoarce mereu, trebuie sa arunci pete pe cer in fiecare zi.. Nu uita sa colorezi norii perfecti , in rosu aprins !

Personajul principal

M-as uita la un film de dragoste , din ala care ma cutremura un pic.. ma ingrozeste defapt.
Probabil as fi asa sensibila incat mi s-ar ivi lacrimi la fiecare replica pompoasa, as rade la fiecare intamplare nefericita pentru ca as stii ca se termina cu bine si as trai pasiunea lor cu aceeasi intensitate.
Sau mai bine .. as fi doar unul dintre personajele mele in seara asta, as incerca sa iti salvez sufletul si nu as reusi .. dar nu as plange, pentru ca as stii ca se va termina cu bine. M-as intinde pe aripile tale si m-as uita la tot albul din jurul meu, ore in sir, pana as gasi privirea ta rece. O sa scriu in scenariu ca ti-o pot umple cu iubire. Si o sa trec de ziduri .. O sa-ti fac curat in albastrul din ochi , si chiar daca ma vei picura sau nu in suflet , eu tot ma voi simti mica in fata lor.
Ah, astept nerabdatoare sa-ti alerg prin ganduri, sa ti le asez fiecare pe alt raft al mintii tale ascunse. In orice sertar te-ai uita m-ai putea gasi si pe mine, macar intr-un cuvant sau intr-o imagine. As lasa frunzele toamnei sa intre prin inimi pentru a ne gadila visele. Iar tu, imi vei picta colorat gandurile. Daca mi le-ai cufunda in acuarele, ai sufla peste ele si mi le-ai salva.
Vino ! Nu-ti fie teama , nu-ti ascunde privirea. Vrei sau nu, eu scriu scenariul azi. Voi putea sa te sarut cuminte oricand vreau.
Vino! Am nevoie de tine.. Fara personajul principal, filmul meu nu ar mai exista , iar din povestea noastra nu se vor mai putea ingrozi sufletele neintregite.
Nu te speria de final ! Lumea va fi scena , iar noi personajele. Ne vom juca rolurile atat de bine, incat si ea va urla de fericire !

Iubeste-MA

Invata-ma.. sa ma ridic singura , macar uneori.. Atunci cand nu te ridici tu spre mine.
Lasa-ma sa ma vad prin ochii tai.
Am crescut mereu in mainile tale, dar ma intreb .. in ochii tai n-ai uitat “Sa ma cresti” ?
Te-am rugat sa ma inveti ce-I aia IUBIRE .. si tu n-ai vrut decat sa ma ridic spre ea. Dar oare pot? Eu .. cea de ACUM si de AICI , singura.. mai stiu ?
Ma caut.. si MA VREAU INAPOI. Raza, nu ma mai ocoli in sufletul tau, IA-MA si reIMBRACA-MA in LUMINA TA … SOARE, Inconjoara-ma de fericire si lasa-ma s-o prind.
Danseaza si lasa-ma sa te iau de mana. Canta si lasa-ma sa iti fiu gandul care fredoneaza linistit, dintr-un colt al lumii. Oricare ar fi el..
Sunt inca aici, si daca asta conteaza macar putin, Cauta-ma, Gaseste-ma, REgaseste-ma, Protejeaza-ma, Iarta-ma, Aminteste-ma, Inveleste-ma, IUBESTE-MA ..

Obsesie Violet

Prizoniera ma gasesc
In obsesie de violet nelimitata,
In vise contradictorii de prefacere
Sau refacere-n ascuns.

Prizoniera ma aflu
In racoarea beciului electrizat de tine,
Neintelese sunete violet de viata
Si de energie.

Contracareza-mi agitatia
Cu linistea ce-o am in tine
Simte-mi gustul de ea ce-l am in mine,
Aproape-i violet.

Descompune-mi strazile in gand
Cu ceva lumina taiata din soare,
Din vise de azi sau de maine
Prin lacrimi violet.

Prizoniera ma gasesti,
Neinteleasa, electrizata de ganduri,
Daca eu nu ma inteleg, cum s-o faci tu?
In nopti Violet!

Suflet de Luna

Mai doarme-n mine un suflet de luna
Si-n floare mov. De toamna in priviri
Si adanc. Si-n suflet..
Mai este cineva in mine.
A! si mai esti si Tu
Mai doarme’n mine un suflet de luna
Fericire sau dor sau bine
Nici eu nu stiu ce mai sunt.

Sunt eu. Esti tu

Sunt eu.
Esti tu.
Suntem nemuritori
Suntem plini
Plini de Iubire.
Plini de Simplu
Foloseste-ma sa fim
Intr-o stare de existenta
De Noi.
Zamislita-n lasatul serii
Cand
Cad in iluzii
Peste tine, din mine
Departe
Mai departe de capatul lumii
Unde nici tacerea mea
Din gemetele tale
Nu ajunge
In mangaieri adanci
De degete moi
Pentru nemurirea
In care murim
Pe-nserat.

Amintire

Si mirosea a mare-n pielea ei
Si o gustai a sare cristalizata, altadata.
Si-ai vrea s-o vezi acum cum o primeai cu flori,
In albe camere de ierni si de zapada.

Te-nteapa mirosul tigarii ei si-acum,
Cand intri-n locuri cu aceiasi pasi.
Te-apasa umerii in jos de goliciuni,
Cand doar amintiri de viu ti-au mai ramas.

Acum intr-un abis de-al tau e inca iarna,
Cu vuiete si maluri indarat.
Nici scoicile nu te mai zgarie-n palma
Le simti si tu marea tristete a lor.

Te privea departe, dincolo de limitele imaginatiei tale
Si o inspirai cu starea ta de-a fi.
Te simtea departe, dincolo de regulile durerii mele
Intr-un somn profund, de amintiri.

In adancul lui intrai cu ea, intr-un negru intens de sters,
Acoperit de-o lumina ce venea din tine
Si-o ascundeai si o duceai intr-un abis.
Intr-un somn profund. O amintire.

O iubire traita intr-o duminica netraita

I. Soarele imi va straluci drumul de vreme de timp si de oameni.
O sa ajung si o sa umplu strazile alea de mirosul tau.
O sa intru acolo unde voi vedea primul afis “inchis” si o sa raman singura intr-un colt uitandu-ma la dara de pe geam cu multa rabdare.
O sa cer cel mai ieftin ceai celui care va intelege ca vreau sa raman chiar daca’i cu mult demult trecut peste program. Ca vreau sa stau acolo , sa privesc si sa ma joc cu murdaria pe sticla.
Voi ramane , sa fiu singurul client dintr-o liniste si furtuna cu foc si apa si aer. Voi desena o fata zambitoare sa nu ma simt atat de vinovata pentru atmosfera de neplacut.
Te caut sa ma intelegi ca stau acolo aproape chircita, citind si scriind si cerand alt ceai pentru ca celalat se raceste si mult zahar in fiecare minut care trece fara ca tu sa privesti spre scaunul albastru de toamna si de ce e dincolo de masca si de acoperise cazute prin strazile vietii mele care cauta ceva si totusi cauta nimic pentru ca acel ceva nu exista si il condamn pentru ca stie asta dar nu accepta si tot umbla aiurea ca sa-mi fie in fiecare zi de luni, marti sau miercuri, de ajuns.
Si ai fi cea mai frumoasa parte din mine in incaperea aia pentru ca nu ar fi altcineva in ea, pentru ca e un lacat la usa si sunt singurul client, iti amintesti ? Asa mai ridici ochii din josul pardoselii si privesti cu picioarele strambe intr-un mod al tau pentru ca tu nu simti ca toti, tu simti ca mine.
Oare cat va trebui sa platesc pentru toate cestile pe care le-am cerut, cand voi pleca? Totusi nu te vei vindeca de ea sau mint sau ma simt mai mult egoista cand mint asta ceea ce ma face sa ma simt mult mai bine.
Si cat imi place, omule , sa te pun sa joci rolul care-mi convine in fiecare zi.
Acum o vreme niciodata imi pictai gandurile colorat si ma salvai de la inec de acuarele, iar acum imi indulcesti ceaiul pentru toamna pictata tot de tine in culorile ei cu care iubesti .
Iubeste si cea mai urata frumoasa parte din mine cu care voi veni sa te inchid deschid.
Iubeste ca fumul care iese cu un calm enervant din tigara.
Si sa fie o zi de duminica netraita.
Si o zi de duminica netraita, traita luni din plin.

II. De la o vreme imi traiesti iubirile Duminica.
De ceva timp imi raspunzi la intrebari mute, la fiori neatinsi, la soapte ascunse.
Prin doua cuvinte. Pe care mi le arunci Duminica-n vise de acolo de departe ca si cum ar ajunge vreodata la mine. Tu stii ca se pierd in vanturi. Pe drum.
De ceva timp nu mai exista Duminici netraite.
Exista totul.
De la o vreme te incapatanezi sa-mi invii zilele si sa-mi omori noptile, imi afunzi urechile cu vuiete si-mi imbraci cearceafurile pline de inconjurul lumii.
Ieri mi-ai stralucit drumul de oameni si m-ai lasat adanc in Duminica de maine s-o traiesc. Si-o traiesc bine in singuratate. Tu doar ce-ai plecat. Usa inca scartaie momentele. Fumul calm care iese din tigara inca ma miroase. Nu-i prea mult. Te astept. O sa vii inapoi. O sa vii AZI. 
Ajungi imediat.

De ce?

Am invatat ca exista intrebari care nu au raspunsuri, sau exista raspunsuri pentru care nu ai nevoie de o intrebare potrivita. Am invatat ca se intampla sa nu primesc raspunsurile pe care le astept, dar e mult mai incitant sa ma trezesc cu raspunsuri pentru care nu aveam inca o intrebarea.
Asa ca de atunci imi fac o lista cu “de ce-uri” ..
Deocamdata “de ce-urile” mele nu urla, nu tipa, nu sufera, nu plang, nu tremura, nu asculta, nu vor, nu inteleg, nu ating, nu merita, nu sar, nu se bucura, nu alearga, nu mor, nu simt. Ele doar intreaba. E greu uneori sa accepti raspunsul. La o intrebare asa simpla, un raspuns asa complicat de simplu?!
Si acum ma intreb “de ce?” .. tu vrei sa ne complicam in simplitatea vietii, in frumusetea si usurinta cu care inima noastra se poate deschide fata de orice din acest nimic . De ce nu poti trai mai intens si mai colorat , cand totul e asa simplu ?
De ce vrei sa fi fericit, dar nu faci nimic pentru asta? De ce nu te pui intr-o competitie cu tine? Vei fi surprins sa afli ca nu te cunosti. De ce conteaza pentru tine vremea, ca sa te poti bucura de o plimbare? Ce daca ploua? Ploaia te va curata. De ce conteaza pentru tine ca azi te simti incomplet? bucura-te de prima floare care iti iese in cale! Nu.. nu iti spun sa eviti starea de gol, iti spun doar ca asa te vei simti complet din nou.
De ce vrei sa aflii cine este papusarul ? De ce ingheti momentul? De ce te pierzi vioi intr-o mie de ganduri? De ce stingi de tot panza pictata in culori moarte, cand o poti defapt aprinde inapoi. De ce nu accepti sa traiesti ce ai de trait chiar daca e.. complicat de simplu ?
De ce steagul pe care tu il fluturi nu este alb? De ce ai vrea sa spui totul ,si defapt iti este greu sa spui nimic? De ce refuzi sa te indragostesti de Creatie? Nu vreau sa-ti mai fie teama sa strigi in gura mare ca IUBESTI ! Stii sa faci asta , ti-a ramas in suflet , o porti cu tine oriunde, oricand, si simti ca face parte din tine. Esti TU ! De ce sa nu te arati ? De ce vrei sa ma strangi in brate, crezand ca eu te pot inalta deasupra fricii ? De ce nu simti ca ceata prinde forme din cand in cand, si atunci nu poti sa ma atingi. De ce nu crezi in visele tale, ca sa poti crede si in ale mele?
De ce sunt prea femeie sa nu incerc sa-ti fiu aproape? De ce esti convins ca viata ta va fi mai buna cand …. ? Inceteaza sa astepti seara de vineri, duminica sau luni. Nu exista moment mai bun pentru a fi fericit decat momentul de ACUM !
Si la asta am un raspuns, dar acum…chiar mai ai vreo intrebare de pus ?!