Când ne-a cunoscut Marea

Când ne-a cunoscut Marea- adia vântul în ochii tăi şi-n braţele mele, şi ne înviau priviri ce se aflau în comă de timp printre alte clepsidre prefăcute în nisip fără vină.

Când ne-a cunoscut Marea- era într-o zi dintr-un an netrăit încă cu tine , parcă o duminică ce se vroia trăită de când mi te-ai închis în camere de zi. Şi era noapte.
Când ne-a cunoscut Marea- era frig de iarnă târzie încălzită de noi.

Când ne-a cunoscut Marea- ne-a lăsat în albastru şi-n alb de sfere să ne continuăm paşii pe un drum deja pictat de artişti puţin nebuni, care nu mai eram nici eu, nici tu, nici imaginaţie călătoare.

Când ne-a cunoscut Marea- părul meu era ciufulit de aglomeraţie şi alergat de pulbere de pe şosele şi de grabă de strâns în mâini o inimă.

Când ne-a cunoscut Marea- Soarele n-a mai răsărit, n-a mai apus, se prefăcea că doarme ca să nu ne acopere lumina cu lumina lui.

Când ne-a cunoscut Marea- m-a cutremurat organizarea ei în sunete line de vioară şi-n curgeri parcă de degete pe coapse printre stânci.

Când ne-a cunoscut Marea- tu-mi adusesei o pereche de aripi şi ea mi le asambla în spaţiile rămase libere pe sub haine.

Când ne-a cunoscut Marea- îmi şoptea că mă doare mereu când ne iubim prea mult, mereu când ne iubim prea puţin.

Când ne-a cunoscut Marea- a devenit prietena noastră în jocul de-a “te iubesc” şi mi-a îngăduit să-ţi spun asta în aceiaşi timpi cu şoaptele tale fără cuvinte.

Când ne-a cunoscut Marea- mi-a dat bilet să mă întorc şi să-mi fie intrarea gratis măcar pe stâncile ude de unde priveam lumea pe invers cu tine şi mă încurcam de pene şi fărmituri de la cei ce-au fost.

Când ne-a cunoscut Marea- noi doar învăţam cum sa “fim” . Simplu. Doar eram. Şi noi. Şi Marea.