Asemănare

Mi-ai zâmbit ca înainte.
Ţi-ai permis din nou să-ţi deschizi camera mea şi să-ţi construieşti o uşă cu ochi rotunzi strălucind a verde. Ai bătut multe cuie în inimă ca s-o prinzi acolo să fii sigur ca n-o să se lovească de timp.
Aproape că semănăm din nou când ne privim tâmp din alte colţuri de cameră, din alte situaţii şi vieţi. Nici măcar nu ne mai recunoaştem în asemănări. Cândva semănam şi cu acei copaci înalţi şi mândri cu ramuri atârnate de cireşe roşii.
Azi suntem aproape cu frunţile bătute de-un soare forţat. De un soare pe care l-am tras de urechi ca să ţipe de caldură pentru noi. Un soare de iarnă din camere de inimi care n-au mai fost încălzite demult. N-ai mai locuit acolo. I-am colorat şi pomeţii mari şi mai rosii decât cireşele noastre, pentru că ai venit. Şi dacă te încui, o să las proprietarul să-ţi fure cheia.
M-ai căzut în ogoare de lumină pline prin plimbările tale de "n-am uitat" .
Şi te privesc şi-mi uit cuvintele până-n gât ca să le las să fie prin lacrimi. Şi asta doar pentru că semănăm încă în emoţii şi atingeri de mâini, şi-n stări, şi-n lumi.
Şi mi-ai supt aproape jumătate din durere când ai şoptit spre copilul din mine <noapte bună>.
Nu vreau să-l reînvii.
Mai bine spune-mi o poveste despre ce-am fost când soarele era de vară şi noi nu eram de porţelan.
Şi mă cărai şi pe mine în bagajele tale când plecai.