Ploua

Ploua.
Ploua incet, ca si cum n-ar ploua
Ploua inselator peste noi doi.
Ploua.
Iar eu astept, intinsa pe un covor rosu,
Sa vii.
Ma anesteziaza gandul c-ai fi putut sa nu fi.

Despre

Simt ca-mi este prea putin timpul aici ca sa fiu nebuna. Noi, oamenii, suntem nebuni aproape mereu. Macar o data in viata am fost, si cu siguranta nu eram acolo cand s-a intamplat asta. Nu e o forma de nebunie sa nu constientizam prezentul, actiuni, ganduri, vorbe, stari ? Sa traim in planuri si intr-un viitor care nu stim daca va fi? O forma inselatoare de pus pauza vietii.

 Totusi am uitat sa ma privesc si sa ma simt. Ma uit la sufletul meu ca la un boschetar batran si murdar care ma cerseste insistent, cere atentie, iar eu fug de el nestiind,  aproape fiindu-mi mila. Ma port greoi in nopti albe cand ma alerg sa ma gasesc si ma inconjor de priviri false de toate culorile ca sa ma mai uit pentru cateva clipe, ma leg in trecuturi cu nu stiu care oameni care au fost acolo candva si care sunt si acum, sau care au plecat si au uitat sa mai vina, sau care s-au intors dar nu m-au mai gasit. Merg pe strazi inghitindu-mi in sec visele, iar vantul imi curata pasii de parca n-am fost niciodata acolo. Pot sa privesc peste umar cu suparare  si sa-l invinovatesc, sa regret ca l-am invinovatit ca m-a omorat dintr-o suflare ca si cum n-am existat niciodata, dar nu-l pot ierta. N-am invatat sa iert.

Vise! Oricine, oriunde vorbeste despre ele, dar nu oriunde, oricine le-a putut cunoaste. Mi-e dor de copilarie dintr-un singur motiv. Atunci visam! Cu nasul lipit de geamul rece asteptand pe cineva care urma sa ma dezamageasca, cu picioarele goale pe asfaltul fierbinte apasam pietrele sub piele cu o maxima convingere ca voi prinde fericirea, alergand dupa ea simteam eliberarea asaltandu-mi fiecare por aproape deschis prin care respiram cat de mult reuseam, imbracand papusi si visand la rochii de printesa si la al meu Fat-Frumos, imi stabilisem si cunosteam drumul.

Uit sa fiu. Uit sa mi se taie respiratia cand sunt iubita de aproape sau de la departare, pentru ca nu stiu sa iubesc , ma invatasei Tu candva dar a trecut vremea care ne permitea sa fim doi.  Am uitat sa te sarut stramb cu varful limbii. Am uitat sa le gasesc rostul ochilor tai si esenta verdelui din ei.  Privesc rar in sus. Ma lipsesc de mine si de ce insemn, chiar daca am cunoscut asta. Ma lipsesc de suflet si de cer si de inceputul de primavara m-as lipsi daca as putea-o evita, ca si cum vrei sa ocolesti un anume loc si faci dreapta spre alta strada pana acasa. Asa as ocoli primavara, as lua-o pe un drum al unui anotimp nou unde m-as gasi. Asta ar insemna sa ma caut, si nu-mi garanteaza nimeni un final fericit. Ma lipsesc  de pianul de fundal pe care as putea fredona.

Imi este prea scurt si totusi gasesc timp, prea mult, sa fiu nebuna.

Daca as fi fost doar eu, m-as fi consolat cu gandul ca nu stiu prea multe si ca pot sa traiesc in nepasare si indiferenta, de parca n-am o cruce rece-n maini, pe care trebuie s-o manevrez cu grija sa nu cumva sa-i ciobesc vreun colt. Dar esti si tu, si tu, si tu!

Cine este vinovat? Sunt singura suma de decizii raspunzatoare pentru calatoria mea.

Astenie de primăvară

La sfârşitul ăstei zile lungi

Cât romanul vieţii tale pe care sperai

Să ţi-l scriu cândva printr-un război de buze uscate,

La sfârşitul ăstei zile lungi

Totul se rezumă la tine,

Şi la astenia de primăvară

care-mi sună-n podeaua mucegăită .

Părul dintr-un cui nu vrea să mă ridic,

O las să-mi povestească, pocnind

Despre cum nimic nu-ţi mai există acum

Nici măcar o ploaie, într-un cimitir.

La sfârşitul ăstei zile lungi,

Romanul vieţii tale mi-a umezit buzele

Într-un rece război- sloi.

Trăiesc

Trăiam,
Fiecare zi alergând
Aşteptând întâmplarea.
Trăiam,
De parcă nu-mi exista moartea.
Mi-am amintit,
Doar acum sunt trecătoare.
De atunci trăiesc.
Fiecare orice, în fiecare zi,
Aşteptând întâmplarea.
Şi ştiu că-i greu,
Dar nepăsarea nu-ţi oferă uitarea.

Încă mai visez

Încă mai visez.
Şi cât de greşit se întâmplă să fie totul,
Şi câte neşanse mă străbat din nou
În realitatea mea
Din vis.
Mi-e teamă,
Iar îmi vei curge prin vene
Şi când mă vei trezi
Îţi vei şterge din nou paşii.
Dar.. încă mai visez.
Oricât de greşit se întâmplă să ne fie totul.

Te-as iubi mai multe vieti intr-una

Te-as iubi mai multe vieti intr-una,
Si mai multe lumi prin alte vieti
Pana ti-as descifra fericirea
Si daca ai fi , as lua-o de la inceput,
Intotdeauna.

Simulare

E una din nopţile alea-n care mă mint

Că primăvara-mi începe cu tine,

De parcă-s legată la ochi cu o cârpă vişinie

Prin care nu-mi trec priviri spre gerul de-acum.

Mai târziu o să primesc un telefon de la tine

Prin care-o să-mi spui ursuz somn uşor.

Ar fi cearceaf peste ipocrizie un mesaj

Prin care să-ţi ascunzi tonul.

Ca atunci când eram şi la fiecare sfârşit simulam

Un te iubesc.

Paşi

O să te ador

când vom trăi întinşi pe-un nisip aspru

şi mă vei aşeza cu grijă să-ţi ajung la frunte

şi voi dori să-mi împleticesc degetele în buclele tale

şi ele vor curge adânc şi le voi simţi moi.

O să te ador

căci îţi voi fi iubită

şi dacă-mi vei spune aşa înseamnă că mă vei iubi

şi-ţi vei aminti că doar acum putem fi trecători

că-n rest ne mai rămâne puţin timp pentru fiecare

O să te ador

când n-o să mai fie mult 

până când ne vom simţi paşii în nisip.

Cinşpe

Dacă aş reînvia cinşpe minute
Te-aş privi vreo cinci cum te fumează o ţigară 
Iar în patru minute te-aş alege din tot
Cât ai sta la coadă la mere roşii 
Şi-am pleca vreo trei minute ţinându-ne de mijloc
Fără să ştim încotro ne îndreptăm
Ne-am întâlni cu viaţa la un colţ de magazin de jucării
Şi-am vorbi vreo două minute cu ea 

Rugând-o în ultimul să ne întoarcă clepsidra. 

Îngheţ

Am mâncat vise cu o imensă poftă de-a fi

M-ai oprit până nu mi s-a terminat nisipul din clepsidră

Simt în toţi cum îmi flutur regretele

Iar ochii tăi nu mă mai dor

Şi când mă dureau preferam să-i tremur.

am vrut cândva să fii aici din nou şi acum parcă vreau la fel doar că nu mai simt şi îmi vorbeşte mintea despre tine că te-ai dus şi nu crede că vei găsi drumul de întoarcere şi aşa îmi atacă suflul uneori că el e blestemat să ştie că vii într-o zi şi în ziua aia o să fie aproape soare doar acum e praf de zăpadă prea mult praf în aer pe care-l inhalez şi nu îl mai las să plece încalzindu-mă cu el cum o făceam cu tine odată şi-mi ţineam respiraţia ca s-o simt pe a ta deasupra buzelor  şi mă certai când te sărutam fără să respir aproape tremurând dar aşa credeam eu că-ţi memorez gustul şi-mi puneai repede căciula portocalie pe urechi să nu-mi îngheţe dar atunci nu te gândeai că mă vei lăsa să îngheţ singură într-o zi care mă tratează cu indiferenţă şi frig şi colţuri de guri ridicate-n fals şi mulţi mulţi ochi verzi albaştri aproape de toate culorile încolţindu-mă-n cercuri străine care mă mai fac să uit că nu mai vrei să fiu că nu mai vrei să fim sau că aproape ai uitat că-mi plângeai pe coapse când aveai bilete de avion spre nicăieri şi-ţi era frică şi te protejau  genele mele pe care nu mă lăsai să le rimelez că-mi spuneai în fiecare dimineaţă plină de cafea şi teiubescuri că-s frumoasa ta şi că nu m-ai opri vreodată din visele mele copilăreşti şi-mi făceai totul să fie atât de simplu nu greu ca acum când nu-mi eşti şi tot ce-mi există e doar o jumătate

Holocaust, iad de duhuri inocente

Holocaust, iad de duhuri inocente

Plin de intuneric si neuitat de timp,

Ai ars suflete-n adancurile mintilor prea negre

Si-ai oprit suflari pe un pamant pazit.

Oameni limitati de gropi bolnave,

Nu mai simteau pamantul sub picioare.

Si plangea cerul cu fulgi mari si albi

Incercand sa le ofere consolare.

Plini de durere si copii plangeau,

Ati furat mamelor un drept lasat in van.

Nazisti condusi de umbre protectoare

Acum va sufocati si voi in inchisoare?

Holocaust, iad de duhuri inocente,

Solutie finala intr-o lume sfanta,

Temnita a evreilor ce va pareau intrusi,

I-ati judecat gresit caci ei erau mai sus.

Printre cadavre curgea disperare,

Printre mormane de elite putrezite, alinare.

Insa Apocalipsa nu le-a fost aici,

Caci mandrii evrei au ramas uniti.

Draga Hitler, nu vei primi iertare,

Acolo vei simti si tu dureri.

Poporul tau sa n-aiba drept de aparare

Si-n haos sa te stingi spre alte lumi.

Ati plutit voi, suflete, prin fabrica mortii

Fara sa va urlati durerea , ati fost tari.

V-au omorat cu sange rece si-au devenit mari criminali.

Fara vreo vina. De ce Doamne i-ai blestemat pe acesti sarmani ?

Prinde-mă

Prinde-mă

Când nu mă vreau că-i iarnă

Şi că-i întuneric aici

Şi nu mai văd pe nimeni să mă vrea

Şi afară e infectat cu mirosul tău

Prinde-mă

Măcar de-un deget

Şi strânge-l între buze

Să-i omori entuziasmul

Prinde-mă

Şi amestecă-mă-n nimic

Şi ia-mi totul

Sau desprinde-mă în dezlegări

Prinde-mă

Şi nu-mi judeca visele

Fi-mi Făt-Frumos în roşu

Măcar pentru o iarnă

Prinde-mă

Şi nu alerga pe alunecări

N-o să-ţi dau promisiuni

O să-ţi fiu într-o maine

Deja obosită.

Mai e puţin până-n primăvară

îmi cânt nerăbdarea în răbdare şi n-o las să mă uite în alb căci sunt acum în ce-a fost noi şi îmi revin imagini din zile de niciodată şi chiar dacă n-au fost niciodată mă gândesc că vor fi şi uit să mut limbile la ceas cu priviri dese căci mai e puţin până-n primăvară şi primăvara ni se întâmplă multe ni se întâmplă să nu uităm că suntem doi şi să nu mă minţi că mă mint şi-ţi revin reveniri de-o noapte sau poate de-o viaţă într-o noapte când o să mă întrebi ce astept şi o să-ţi spun să taci că nu ştii prea multe nu ştii ce cale lungă am facut să ajung şi câte nopţi de ianuarie am petrecut în jumătăţi de măsură şi câte ceasuri am ţintit cu ochii umezi că nici cand n-am fost în alb ca acum când avem împreună un singur drum de-o noapte de primavară şi aproape că nu mai simt gropile în care suntem chiar dacă afară stă să cadă-n primii fulgi din iarnă eu te iubesc te iubesc pentru că nu mă laşi să mă pierd în răbdare mă laşi doar s-o fredonez şi asta nu mă opreşte să nu mă gândesc la primăvara ce-a fost la primăvara ce este-n mine acum cand aproape-mi eşti şi tu

Căutare

În mine răsună a suflet cald

În frigul de-afară a tine,

Eu sunt aici în mişcări de neant,

Tu într-un purgatoriu de chinuri.

Şi te-aş salva de orice moment

Şi-aş alerga să-ţi dau din suflare Iubire,
Ti-ai închis bine ochii şi nu mă mai vezi,

Sau n-ai putere să mă priveşti printre rânduri

Şi eşti pişcat de ace în găuri,

Săgeţi te-apasă de sânge în duhuri.

Şi aş veni de m-ai chema să îţi sărut rănile

Şi să ţi le cos cu limba în aşternut,

Dar voci din caldură îmi urlă

Tu nu eşti şi noi a disparut.

Cum să-ţi las sufletul să cedeze?

Şi să-şi mai salveze câteva pene prin locuri

Pe unde treceam când ne plimba vremea.

Prin paşi de altadată nu-i nimeni acum.

Dar ţi-am promis că voi fi acolo,

Şi aştept doar să-mi adoarmă şi mie suflarea

Şi să nu mai simt divine emoţii în totul

Prin care-mi strecor alinarea.

Şi-o să te caut.

O să te salvez într-o noapte

Când soarele va zâmbi lunii.

O să-ţi transform membrele-n şoapte,

Şi-or să mă caute-n mişcări disperate.

Şi-apoi o să fug.

Dispar

Îţi aminteşti când era dimineaţă?

În oricare mirosea a ceai de tei, eram a ta.

Îmi suflai doar priviri şi îmi erai ea.

Mă apăsai cu degete pe buze

Şi-mi adorai liniştea.

Mă recunoşti acum ?

Miroase a amiază într-un colţ de cafenea

Unde nu mai servesc ceai de tei ci cafea.

Căci a zburat mirosul odată cu plecarea ta.

Îmi doresc să dispar.

Îmi afund o ureche în pernă

Şi mă înfioară scârţâiturile adânci de bumbac.

Mă îneacă în mintea care mă zbuciumă.

Bucată din carne, bucată din suflet

Molecule şi simţuri.

Îmi dispar.

Pentru tine.

Şi acum nu mai ai ce să atingi.

Nu mai ai ce să rupi.

Căci îmi ascund frânturile într-o vioară

Şi o las să mi le cante.                            

Ce-a fost a fost, ce va fi este.

Şi dacă mi-ai fost iubirea care mă vroia în etern…

Azi unde eşti? 

Monolog in vis

Fiindcă sunt în inexistenţa mea ciudată, nu mai caut adevăruri ce nu sunt.

Mă experimentez mental prin vise şi-mi manifest dorinţe din trecut.

Sunt o adunatură de decizii moarte, aproape stricate care miros urât.

Îmi amintesc că mă lăsai să merg în drumuri ce nu aveau sfârsit pe-a lor cărări.

Şi uite aşa cutreieram prin alţii şi mă jucam prin mine şi prin noi.

Când deschizi ochii şi iluzia dispare, te împarţi pe tine în aceste lumi

Îţi pier puteri ce le credeai neînvinse,

Şi adevărurile sunt sigure acum.

Când mi-ai plecat- mi-a dispărut simţul.

În arderi de vină şi ne-spus pieream.

Mă dizolvam în vise şi nu ştiam fantezii lăsate în van.

Când îţi dădeam furtună şi-ţi eram demon în nopţi,

Îmi dădeai adevar şi-mi erai conştiinţă chinuită.

Şi-n adevăr îmi regăseam matrici uitate. Şi-mi refăceam suflul.

Şi-n iubire eram în strângeri de braţe din nou.

Îmi înviau plete în soare şi-n gene mohorâte, uneori şi-n ploaie,

Şi pielea se înroşea de noi în doi şi-n viaţă.

Şi-mi încleştai dinţii în jurul unui vis. 

Şi îmi mângâiai cu pene de Pheonix totul.

Căci în tot îţi plăcea să-mi trăieşti. Şi era complicat şi simplu să visezi.

Şi-mi dădeai şi mie. Şi curaj să pot să sper şi să zâmbesc în ce gândesc.

Căci până să-mi plece îngerul, nu eram o parte din negru, eram o parte din om

Şi oamenii care uită cum poţi să stărui în ceaţa de color, se pierd.

Ce-a mai rămas din îngerii plecaţi, sunt fărmituri de aripi băgate-n clor şi tăvălite-n mucegaiul unei lumi prea pline. Din mine.

Şi sunt simpli şi frumoşi aşa cum sunt.

Şi-mi dau laşitate-n iluzii dar mă mai lasă-n vise.

Căci ei mă învaţă, şi eu îi descopăr.

Şi te lasă să crezi că poţi să îndeplineşti libertăţi de iluzii inocente.

Dacă nu mai visezi, ai pierdut totul!

Când îngerii pleacă- dispar visele

Când dispar visele- dispare iluzia

Când dispare iluzia- dispare viaţa

Când dispare viaţa- apare moartea

Când apare moartea- apare eternitatea

Când apare eternitatea- apare adevărul

Când apare adevărul- apare iubirea

Când apare iubirea- apare viaţa

Când apare viaţa- reînvie visele

Când reînvie visele- îngerii se-ntorc.

Dar când?

Îmi eşti în iarnă

Voi fi puternică şi-am să-ţi arăt cum se naşte iubirea din lumină şi se îngenunchează suflete-n rutina asta din pulbere de zăpadă fină ca acum când doar suntem şi doar ne vrem şi doar ne lipim pielea de frig şi o suflăm cu miros de ţigară ca să se încălzească şi ne mângâiem lacrimile cu atingeri apăsate de degete ce miros a Crăciun şi mă înveţi cum se sărută pe dos cum se iubeşte cu prajitura în cuptor şi cozonacul la dospit inimi şi-mi asculţi marea-n scoici de lumină şi mi se încruntă fruntea ca să pleci cu vara dacă vrei dar rămâi că-ţi place şi ţie-n iarnă şi-n ninsoarea care ba nu-i. Ne recunoaştem în fiecare tinereţe de-a noastră cu ce-i acum dincolo de ferestra pe care-o şterg cu vârful nasului încetând să mai fiu dezamăgită că oricine-cineva nu vine. Şi-ţi sunt viaţă în etaje înalte prin gesturi de reluare pe obraz şi-n feluri în care mă înveţi să râd din naivitatea pe care o aveam şi n-o găseam şi să-ţi ador bunătatea şi să-mi adori frumuseţea din ochi care-mi privesc cu indiferenţă timpul. Şi-mi eşti povestitor în frigul din caldură şi mă reiei mereu de la început până la sfârşit şi fiecare por îţi e cuvânt şi le aranjezi în pagini de mine şi se transformă-n noi. Prin genele mele care-ţi urlă cu tăcere cât de dor le-a fost să fie un răsărit în iarna cuiva.

Îmi eşti în iarna asta şi mă miroşi a turtă dulce.

Când ne-a cunoscut Marea

Când ne-a cunoscut Marea- adia vântul în ochii tăi şi-n braţele mele, şi ne înviau priviri ce se aflau în comă de timp printre alte clepsidre prefăcute în nisip fără vină.

Când ne-a cunoscut Marea- era într-o zi dintr-un an netrăit încă cu tine , parcă o duminică ce se vroia trăită de când mi te-ai închis în camere de zi. Şi era noapte.
Când ne-a cunoscut Marea- era frig de iarnă târzie încălzită de noi.

Când ne-a cunoscut Marea- ne-a lăsat în albastru şi-n alb de sfere să ne continuăm paşii pe un drum deja pictat de artişti puţin nebuni, care nu mai eram nici eu, nici tu, nici imaginaţie călătoare.

Când ne-a cunoscut Marea- părul meu era ciufulit de aglomeraţie şi alergat de pulbere de pe şosele şi de grabă de strâns în mâini o inimă.

Când ne-a cunoscut Marea- Soarele n-a mai răsărit, n-a mai apus, se prefăcea că doarme ca să nu ne acopere lumina cu lumina lui.

Când ne-a cunoscut Marea- m-a cutremurat organizarea ei în sunete line de vioară şi-n curgeri parcă de degete pe coapse printre stânci.

Când ne-a cunoscut Marea- tu-mi adusesei o pereche de aripi şi ea mi le asambla în spaţiile rămase libere pe sub haine.

Când ne-a cunoscut Marea- îmi şoptea că mă doare mereu când ne iubim prea mult, mereu când ne iubim prea puţin.

Când ne-a cunoscut Marea- a devenit prietena noastră în jocul de-a “te iubesc” şi mi-a îngăduit să-ţi spun asta în aceiaşi timpi cu şoaptele tale fără cuvinte.

Când ne-a cunoscut Marea- mi-a dat bilet să mă întorc şi să-mi fie intrarea gratis măcar pe stâncile ude de unde priveam lumea pe invers cu tine şi mă încurcam de pene şi fărmituri de la cei ce-au fost.

Când ne-a cunoscut Marea- noi doar învăţam cum sa “fim” . Simplu. Doar eram. Şi noi. Şi Marea.

nu mai cred

nu mai cred şi devine atât de rece totul încât nici floarea din colţul biroului nu-mi mai aruncă coate să privesc spre o frumuseţe ce-o avea până să se ofilească căci s-ar fi luptat ea mai mult dar cât să vrei să lupţi când în jurul ei s-au auzit numai urlete şi zgârieturi pe calciul de pe pereţi scrijelit de unghii care erau fine odată şi mândre de culori proaspete în fiecare zi ca să ajungă acum să-mi omoare florile culese cine ştie când şi cine ştie unde n-am cum să-mi amintesc când m-am pierdut pe drum şi prezenţa de acum nu e acum poate e mâine sau poate că a fost când stăteam cu nasul lipit de florile îngheţate de pe geam cu miros de frig acum vreo zece ani şi puţin asteptând pe cineva care nu va veni niciodată şi creştem şi încă aşteptăm pe cineva în fiecare şi-n fiecare zi de miercuri sau vineri şi-n fiecare an de 2000 sau dupa şi ştim că ne minţim dar aşa de mult ne place încât nu putem să acceptăm să ne rănim în minciuni şi nici să nu credem în ce nu există  şi poate că există şi-un Dumnezeu după ăsta şi il credem sau nu sau îl acceptăm de multe ori cu prea mult egoism ca să trecem mai uşor pe aici că doar e uşor să ne minţim că noi credem desigur în ceva ce nu ştim dar credem în linişte şi ne şi felicităm pentru ipocrizia în care facem uneori asta că doar am simţit de atâtea ori iubirea în noi şi atunci ştim că există dar ştim şi că uităm s-o simţim şi atunci minţim că noi credem căci nu există nici azi nici ieri nici altădată când alegem să cautăm fericire în ceva ce nu ştim cum există fiindcă suntem noi şi ne place să ne judecăm şi muşcăm cu violenţe din iaduri şi-n minciuni ne place să ne agăţăm de speranţe false să ne complexăm în imagini inutile ale minţii să visăm la flori încă de primăvară când defapt o privesc acum şi ştiu ca n-o să mai învie că doar e moartă dar îmi place să sper şi să mă întreb totuşi de ce cred în ceva ce nu există acum căci nu va mai exista atunci şi dacă există în altă parte mie nu-mi foloseşte la nimic şi iar ajung să nu mă mai vreau neexistând şi strâng şi din dinţi dar ce rost mai are că deja pereţii stau tâmpi pe langă mine privindu-mă şi întrebandu-mă de ce contează aşa mult să mai cred în ceva când mă am pe mine şi aş putea să mă caut dar nu asta vreau şi le spun că mă declar jos într-un război ce nu are sfârşit căci ne place să ne călcăm singuri în prăpăstii ne place al naibii de mult să ne mâncăm sentimentele şi să frângem încrederi şi le luam şi celorlalţi cea mai frumoasă parte a lor de alb cu care ne hrănim frica de a crede de a iubi de a zâmbi de a face pe alţii fericiţi fiindcă ei cred în ce înseamnă totul şi ei sunt deschişi şi nu găsesc dezamăgirea în ceilalţi pentru că se au pe ei în ne-aşteptări de pene neatinse şi nu cerşesc schimbări de ceilalţi care nu există decât în picturi neînţelese nici de artişti pentru că nu au nevoie de-o schimbare pentru că ei ştiu că mereu cred în ce există dincolo de ce nu există şi aşa îmi amintesc ca eu iubesc prea puţin uneori ca să vreau să mă traiesc prin alţii şi că altadată credeam în iubire căci îmi ardea în inimi de soldaţi luptători care ştiau să învie flori şi vieţi în ei însuşi şi se declarau puternici zi de zi închizând ochii şi murind şi se trezeau în parfumuri de zambile şi iarnă şi nu aruncam nici eu fărmituri peste suflete ca să pot respira în ce nu-s şi nu-mi tranformam frânturile în orechestre de bătrâni bolnavi doar le lipeam cu grijă şi le întregeam fiindcă şi eu credeam şi el credea şi mulţi dintre noi credeam pana n-am ştiut să mai iubim fiindcă ceilalţi care nu-s ne-au cusut cu aţe negre strălucind a piele marginile frânturilor pe care noi le asamblasem cu multă dragoste în perfecţiune şi noi i-am lăsat indiferenţi să ne câştige crezând că-i doar un joc şi acum ne declarăm învinşi mereu într-un timp strâmb învartindu-ne în cercuri pătrate şi până o să cred iar mă întreb câţi Dumnezei o să-mi mai apară-n mine şi câţi Isuşi din noi vom mai sacrifica pentru ceilalţi cât existăm până n-o sa mai existăm iar fiindcă n-o să mai credem

Fără aripi

A trecut o vreme de când noi

alergam veseli, visând in doi

Şi mă pierdeam în fin de aşternuturi albe

şi ne formam un drum plin de ghirlande .

În aşteptate dimineţi maro

mă alintai cu tine şi cafea,

Şi-n soare ne pierdeam cu paşi desculţi

părând învingători pe căi de ceară.

Mă picurai şi-n nopţi de lacrimi când plecai

şi mă durea să mă fumeze o ţigară

Fără tine în drum de împotmolire cânt

şi simt acum.. aproape te-am pierdut.

Când viaţa te-a speriat în amintire

te-am luat de mână să reuşeşti să uiţi

Dar n-ai simţit atingeri de speranţă fine

Prin umbra noastră modelată-n lut.

De mână cu speranţe încă alerg

fară să ştiu mă mai înec în gânduri.

Şi nu mă tem să simt dureri în piept,

dacă pentru tine e fericit Pământul.

Străină sunt în mine când mă schimbi

de caracter şi tine şi ce simt,

Furtuni brutale şi cumplite-n ţipete ascult

Venind din ce a însemnat “demult”. 

De azi o sa îi cer un suflet nou,

Pe care nu îl voi desface aşa usor.

Cât te-am rugat să-mi dai aripi cadou !