Monolog in vis

Fiindcă sunt în inexistenţa mea ciudată, nu mai caut adevăruri ce nu sunt.

Mă experimentez mental prin vise şi-mi manifest dorinţe din trecut.

Sunt o adunatură de decizii moarte, aproape stricate care miros urât.

Îmi amintesc că mă lăsai să merg în drumuri ce nu aveau sfârsit pe-a lor cărări.

Şi uite aşa cutreieram prin alţii şi mă jucam prin mine şi prin noi.

Când deschizi ochii şi iluzia dispare, te împarţi pe tine în aceste lumi

Îţi pier puteri ce le credeai neînvinse,

Şi adevărurile sunt sigure acum.

Când mi-ai plecat- mi-a dispărut simţul.

În arderi de vină şi ne-spus pieream.

Mă dizolvam în vise şi nu ştiam fantezii lăsate în van.

Când îţi dădeam furtună şi-ţi eram demon în nopţi,

Îmi dădeai adevar şi-mi erai conştiinţă chinuită.

Şi-n adevăr îmi regăseam matrici uitate. Şi-mi refăceam suflul.

Şi-n iubire eram în strângeri de braţe din nou.

Îmi înviau plete în soare şi-n gene mohorâte, uneori şi-n ploaie,

Şi pielea se înroşea de noi în doi şi-n viaţă.

Şi-mi încleştai dinţii în jurul unui vis. 

Şi îmi mângâiai cu pene de Pheonix totul.

Căci în tot îţi plăcea să-mi trăieşti. Şi era complicat şi simplu să visezi.

Şi-mi dădeai şi mie. Şi curaj să pot să sper şi să zâmbesc în ce gândesc.

Căci până să-mi plece îngerul, nu eram o parte din negru, eram o parte din om

Şi oamenii care uită cum poţi să stărui în ceaţa de color, se pierd.

Ce-a mai rămas din îngerii plecaţi, sunt fărmituri de aripi băgate-n clor şi tăvălite-n mucegaiul unei lumi prea pline. Din mine.

Şi sunt simpli şi frumoşi aşa cum sunt.

Şi-mi dau laşitate-n iluzii dar mă mai lasă-n vise.

Căci ei mă învaţă, şi eu îi descopăr.

Şi te lasă să crezi că poţi să îndeplineşti libertăţi de iluzii inocente.

Dacă nu mai visezi, ai pierdut totul!

Când îngerii pleacă- dispar visele

Când dispar visele- dispare iluzia

Când dispare iluzia- dispare viaţa

Când dispare viaţa- apare moartea

Când apare moartea- apare eternitatea

Când apare eternitatea- apare adevărul

Când apare adevărul- apare iubirea

Când apare iubirea- apare viaţa

Când apare viaţa- reînvie visele

Când reînvie visele- îngerii se-ntorc.

Dar când?

Îmi eşti în iarnă

Voi fi puternică şi-am să-ţi arăt cum se naşte iubirea din lumină şi se îngenunchează suflete-n rutina asta din pulbere de zăpadă fină ca acum când doar suntem şi doar ne vrem şi doar ne lipim pielea de frig şi o suflăm cu miros de ţigară ca să se încălzească şi ne mângâiem lacrimile cu atingeri apăsate de degete ce miros a Crăciun şi mă înveţi cum se sărută pe dos cum se iubeşte cu prajitura în cuptor şi cozonacul la dospit inimi şi-mi asculţi marea-n scoici de lumină şi mi se încruntă fruntea ca să pleci cu vara dacă vrei dar rămâi că-ţi place şi ţie-n iarnă şi-n ninsoarea care ba nu-i. Ne recunoaştem în fiecare tinereţe de-a noastră cu ce-i acum dincolo de ferestra pe care-o şterg cu vârful nasului încetând să mai fiu dezamăgită că oricine-cineva nu vine. Şi-ţi sunt viaţă în etaje înalte prin gesturi de reluare pe obraz şi-n feluri în care mă înveţi să râd din naivitatea pe care o aveam şi n-o găseam şi să-ţi ador bunătatea şi să-mi adori frumuseţea din ochi care-mi privesc cu indiferenţă timpul. Şi-mi eşti povestitor în frigul din caldură şi mă reiei mereu de la început până la sfârşit şi fiecare por îţi e cuvânt şi le aranjezi în pagini de mine şi se transformă-n noi. Prin genele mele care-ţi urlă cu tăcere cât de dor le-a fost să fie un răsărit în iarna cuiva.

Îmi eşti în iarna asta şi mă miroşi a turtă dulce.

Când ne-a cunoscut Marea

Când ne-a cunoscut Marea- adia vântul în ochii tăi şi-n braţele mele, şi ne înviau priviri ce se aflau în comă de timp printre alte clepsidre prefăcute în nisip fără vină.

Când ne-a cunoscut Marea- era într-o zi dintr-un an netrăit încă cu tine , parcă o duminică ce se vroia trăită de când mi te-ai închis în camere de zi. Şi era noapte.
Când ne-a cunoscut Marea- era frig de iarnă târzie încălzită de noi.

Când ne-a cunoscut Marea- ne-a lăsat în albastru şi-n alb de sfere să ne continuăm paşii pe un drum deja pictat de artişti puţin nebuni, care nu mai eram nici eu, nici tu, nici imaginaţie călătoare.

Când ne-a cunoscut Marea- părul meu era ciufulit de aglomeraţie şi alergat de pulbere de pe şosele şi de grabă de strâns în mâini o inimă.

Când ne-a cunoscut Marea- Soarele n-a mai răsărit, n-a mai apus, se prefăcea că doarme ca să nu ne acopere lumina cu lumina lui.

Când ne-a cunoscut Marea- m-a cutremurat organizarea ei în sunete line de vioară şi-n curgeri parcă de degete pe coapse printre stânci.

Când ne-a cunoscut Marea- tu-mi adusesei o pereche de aripi şi ea mi le asambla în spaţiile rămase libere pe sub haine.

Când ne-a cunoscut Marea- îmi şoptea că mă doare mereu când ne iubim prea mult, mereu când ne iubim prea puţin.

Când ne-a cunoscut Marea- a devenit prietena noastră în jocul de-a “te iubesc” şi mi-a îngăduit să-ţi spun asta în aceiaşi timpi cu şoaptele tale fără cuvinte.

Când ne-a cunoscut Marea- mi-a dat bilet să mă întorc şi să-mi fie intrarea gratis măcar pe stâncile ude de unde priveam lumea pe invers cu tine şi mă încurcam de pene şi fărmituri de la cei ce-au fost.

Când ne-a cunoscut Marea- noi doar învăţam cum sa “fim” . Simplu. Doar eram. Şi noi. Şi Marea.

nu mai cred

nu mai cred şi devine atât de rece totul încât nici floarea din colţul biroului nu-mi mai aruncă coate să privesc spre o frumuseţe ce-o avea până să se ofilească căci s-ar fi luptat ea mai mult dar cât să vrei să lupţi când în jurul ei s-au auzit numai urlete şi zgârieturi pe calciul de pe pereţi scrijelit de unghii care erau fine odată şi mândre de culori proaspete în fiecare zi ca să ajungă acum să-mi omoare florile culese cine ştie când şi cine ştie unde n-am cum să-mi amintesc când m-am pierdut pe drum şi prezenţa de acum nu e acum poate e mâine sau poate că a fost când stăteam cu nasul lipit de florile îngheţate de pe geam cu miros de frig acum vreo zece ani şi puţin asteptând pe cineva care nu va veni niciodată şi creştem şi încă aşteptăm pe cineva în fiecare şi-n fiecare zi de miercuri sau vineri şi-n fiecare an de 2000 sau dupa şi ştim că ne minţim dar aşa de mult ne place încât nu putem să acceptăm să ne rănim în minciuni şi nici să nu credem în ce nu există  şi poate că există şi-un Dumnezeu după ăsta şi il credem sau nu sau îl acceptăm de multe ori cu prea mult egoism ca să trecem mai uşor pe aici că doar e uşor să ne minţim că noi credem desigur în ceva ce nu ştim dar credem în linişte şi ne şi felicităm pentru ipocrizia în care facem uneori asta că doar am simţit de atâtea ori iubirea în noi şi atunci ştim că există dar ştim şi că uităm s-o simţim şi atunci minţim că noi credem căci nu există nici azi nici ieri nici altădată când alegem să cautăm fericire în ceva ce nu ştim cum există fiindcă suntem noi şi ne place să ne judecăm şi muşcăm cu violenţe din iaduri şi-n minciuni ne place să ne agăţăm de speranţe false să ne complexăm în imagini inutile ale minţii să visăm la flori încă de primăvară când defapt o privesc acum şi ştiu ca n-o să mai învie că doar e moartă dar îmi place să sper şi să mă întreb totuşi de ce cred în ceva ce nu există acum căci nu va mai exista atunci şi dacă există în altă parte mie nu-mi foloseşte la nimic şi iar ajung să nu mă mai vreau neexistând şi strâng şi din dinţi dar ce rost mai are că deja pereţii stau tâmpi pe langă mine privindu-mă şi întrebandu-mă de ce contează aşa mult să mai cred în ceva când mă am pe mine şi aş putea să mă caut dar nu asta vreau şi le spun că mă declar jos într-un război ce nu are sfârşit căci ne place să ne călcăm singuri în prăpăstii ne place al naibii de mult să ne mâncăm sentimentele şi să frângem încrederi şi le luam şi celorlalţi cea mai frumoasă parte a lor de alb cu care ne hrănim frica de a crede de a iubi de a zâmbi de a face pe alţii fericiţi fiindcă ei cred în ce înseamnă totul şi ei sunt deschişi şi nu găsesc dezamăgirea în ceilalţi pentru că se au pe ei în ne-aşteptări de pene neatinse şi nu cerşesc schimbări de ceilalţi care nu există decât în picturi neînţelese nici de artişti pentru că nu au nevoie de-o schimbare pentru că ei ştiu că mereu cred în ce există dincolo de ce nu există şi aşa îmi amintesc ca eu iubesc prea puţin uneori ca să vreau să mă traiesc prin alţii şi că altadată credeam în iubire căci îmi ardea în inimi de soldaţi luptători care ştiau să învie flori şi vieţi în ei însuşi şi se declarau puternici zi de zi închizând ochii şi murind şi se trezeau în parfumuri de zambile şi iarnă şi nu aruncam nici eu fărmituri peste suflete ca să pot respira în ce nu-s şi nu-mi tranformam frânturile în orechestre de bătrâni bolnavi doar le lipeam cu grijă şi le întregeam fiindcă şi eu credeam şi el credea şi mulţi dintre noi credeam pana n-am ştiut să mai iubim fiindcă ceilalţi care nu-s ne-au cusut cu aţe negre strălucind a piele marginile frânturilor pe care noi le asamblasem cu multă dragoste în perfecţiune şi noi i-am lăsat indiferenţi să ne câştige crezând că-i doar un joc şi acum ne declarăm învinşi mereu într-un timp strâmb învartindu-ne în cercuri pătrate şi până o să cred iar mă întreb câţi Dumnezei o să-mi mai apară-n mine şi câţi Isuşi din noi vom mai sacrifica pentru ceilalţi cât existăm până n-o sa mai existăm iar fiindcă n-o să mai credem

Fără aripi

A trecut o vreme de când noi

alergam veseli, visând in doi

Şi mă pierdeam în fin de aşternuturi albe

şi ne formam un drum plin de ghirlande .

În aşteptate dimineţi maro

mă alintai cu tine şi cafea,

Şi-n soare ne pierdeam cu paşi desculţi

părând învingători pe căi de ceară.

Mă picurai şi-n nopţi de lacrimi când plecai

şi mă durea să mă fumeze o ţigară

Fără tine în drum de împotmolire cânt

şi simt acum.. aproape te-am pierdut.

Când viaţa te-a speriat în amintire

te-am luat de mână să reuşeşti să uiţi

Dar n-ai simţit atingeri de speranţă fine

Prin umbra noastră modelată-n lut.

De mână cu speranţe încă alerg

fară să ştiu mă mai înec în gânduri.

Şi nu mă tem să simt dureri în piept,

dacă pentru tine e fericit Pământul.

Străină sunt în mine când mă schimbi

de caracter şi tine şi ce simt,

Furtuni brutale şi cumplite-n ţipete ascult

Venind din ce a însemnat “demult”. 

De azi o sa îi cer un suflet nou,

Pe care nu îl voi desface aşa usor.

Cât te-am rugat să-mi dai aripi cadou !

În mine, în doi

Şi sunteţi părţi din mine şi acum mereu ,

Atunci când mă împart în doi şi nu sunt eu

Şi mă suciti ca să vă împreunaţi

În imposibilităţi de nonculori vampirizaţi.

Şi-n zile când vă întoarceţi iar spre mine

În situaţii când nu ştiu ce să aleg…

Pe tine care-mi dai putere să fiu fermă-n inimi,

Şi-n gânduri şi să reuşesc mereu să iert?

Sau tu .. cel care-mi cunoaşte viaţa

Şi microenergiile din ea în noi,

Când mă priveşti din nou cu mari nevoi

Aş vrea să ştiu ce vreau cand ma indoi.

Înconjuraţi-mă în trei de amintiri şi fum

Sau tăiaţi-mi legături ce sunt prin fire ,

Neexistente pentru tine ca şi mine

Sau pentru tine poate încă sunt.

În simţiri de tot ce am fost odată,

Te chem din nou către ce-nsemn acum,

Şi cu reproşuri printre şoapte surde

Mă aud din nou analizând ce spun.

Dacă mă laşi iar să privesc în urmă,

Mă pierd şi eu în amintiri de noi,

Şi-n suflet de decizii pline, moarte 

Încă mi se face-o nevindecată noapte.

Dacă mi-ar sta în putinţă, negreşit

Aş încerca să vă aduc spre mine înmiit,

Să vă strâng mâinile-n palme fine

Spre completări de suflete depline. 

Rege bun în castele pline de flori şi pace,

Sau negru împrejurat în mine de nevoi?

În centre pline de pustiu şi ceaţă

Poate cumva vă pierd pe amândoi.

Asemănare

Mi-ai zâmbit ca înainte.
Ţi-ai permis din nou să-ţi deschizi camera mea şi să-ţi construieşti o uşă cu ochi rotunzi strălucind a verde. Ai bătut multe cuie în inimă ca s-o prinzi acolo să fii sigur ca n-o să se lovească de timp.
Aproape că semănăm din nou când ne privim tâmp din alte colţuri de cameră, din alte situaţii şi vieţi. Nici măcar nu ne mai recunoaştem în asemănări. Cândva semănam şi cu acei copaci înalţi şi mândri cu ramuri atârnate de cireşe roşii.
Azi suntem aproape cu frunţile bătute de-un soare forţat. De un soare pe care l-am tras de urechi ca să ţipe de caldură pentru noi. Un soare de iarnă din camere de inimi care n-au mai fost încălzite demult. N-ai mai locuit acolo. I-am colorat şi pomeţii mari şi mai rosii decât cireşele noastre, pentru că ai venit. Şi dacă te încui, o să las proprietarul să-ţi fure cheia.
M-ai căzut în ogoare de lumină pline prin plimbările tale de "n-am uitat" .
Şi te privesc şi-mi uit cuvintele până-n gât ca să le las să fie prin lacrimi. Şi asta doar pentru că semănăm încă în emoţii şi atingeri de mâini, şi-n stări, şi-n lumi.
Şi mi-ai supt aproape jumătate din durere când ai şoptit spre copilul din mine <noapte bună>.
Nu vreau să-l reînvii.
Mai bine spune-mi o poveste despre ce-am fost când soarele era de vară şi noi nu eram de porţelan.
Şi mă cărai şi pe mine în bagajele tale când plecai.